Home » Articole » Cel mai slab turneu final din istorie? Depinde de unde te uiți

Cel mai slab turneu final din istorie? Depinde de unde te uiți

S-a vorbit mult, și înaintea, dar mai ales în timpul turneului din Franța, despre formatul permisiv al Europeanului: 24 de echipe (pentru prima dată în istoria competiției), din care numai opt pleacă acasă după grupe. Mulți au descris ediția asta ca pe-un Eurovision al fotbalului: cu sau fără voce, toată lumea ajunge să cânte și să se bâțâie pe marea scenă. S-au temut că-n loc să-i doară urechile, îi vor durea ochii de prea multe preluări și șuturi ratate. Prima zi a optimilor de finala le-a dat dreptate. Dar ar fi ușor nedrept să judecăm turneul după două meciuri (foarte) sărace în faze de poartă. În faze, în general.

Chiar și pentru cei care, cu un afiș lipit de piept – “Trezește-mă la finala!” – au ațipit în fotolii, turneul încă are ceva de oferit.

Știm bine că cel mai spectaculos fotbal e produs de greșeli și execuții nemaipomenite: apărători care nu-și fac treaba perfect, atacanți care, profitând de o secundă de neatenție și de un moment de inspirație, ridică tribuna în picioare. Shaquiri, în fața Poloniei, a reușit asta; Ronaldo, în acel 3-3 nebunesc cu Ungaria, a reușit-o și el. Tuturor ne plac meciurile cu ritm, jucate de la o poartă la arta, și-n afară de Ungaria – Portugalia, turneul acesta nu a oferit prea multe jocuri pe contre. Și dacă te grăbești să dai vina pe formatul permisiv, pe TurneulUșilorDeschise, cum l-au numit unii, nimeni nu te va judeca prea aspru.

Și totuși. Golurile puține sunt și meritul defensivelor, nu doar vina ofensivelor.

Că cele 39 de meciuri au produs doar 73 de goluri poate fi un compliment pentru câteva echipe despre care mulți spuneam, la începutul turneului, că n-au șanse în fața Germaniei, Franței, Italiei sau Spaniei. Dar tocmai micile echipe și suporterii lor numeroși au întors Europeanul cu susul în jos. Ar fi nedrept să spunem că reușitele lor ne-au făcut un defavor.

Dacă nu toate cele 24 de echipe de la turneul ăsta au știut să atace (cum noi, în România, am văzut prea bine), aproape toate au știut să se apere cu energie și disciplină. Chiar cu eroism, dacă-ți amintești de isprăvile Islandei.

Așa că extinderea turneului nu a creat, așa cum ni s-a spus, o prăpastie între cei puternici și cei mai puțin puternici. În schimb, nici Slovacia, nici Islanda, Irlanda de Nord, Țara Galilor și nici măcar Albania sau România nu au fost călcate în picioare. Toate au pierdut câteva meciuri pe final, câteodată nedrept, dar multe dintre ele au revenit mai puternice în jocul următor, câteodată chiar inspirațional: amintește-ți de victoria galezilor în fața Rusiei, de cea a Islandei în jocul cu Austria, de rezistența Slovaciei în fața unei naționale engleze care căuta primul loc într-o grupă câștigată de Țara Galilor.

Succesul acestor echipe poate fi admirat, chiar dacă vine cu un cost pentru fotbalul-spectacol.

Nimeni nu are cum să spună că primele trei meciuri din optimile de finala au fost grozave. Nu au fost. Ultimele două au fost mai degrabă greu de urmărit. Dar asta nu e vina echipelor mici. Prin comparație (și din pricina marilor așteptări), mai mulți au adormit la Portugalia – Croația decât la duelul britanic dintre galezi și nord-irlandezi. Nu e vina echipelor mici că la capătul unei zile pline de fotbal, nu ne vom aminti nimic în afara golului ireal marcat de Shaquiri.

Dar memoria noastră nu se obosește, de regulă, să rețină prea mult ritmul nemaipomenit al unui meci sau altul. Puțini ne amintim de Germania – Algeria (1-0, târziu în prelungiri), dar toți ne amintim de acel 7-1 pe care Germania l-a aplicat unei naționale braziliene anesteziate imediat după golul doi. Chiar dacă nu au oferit opt goluri (pe cât de frumoase, pe atât de curioase la nivelul acela), cel puțin trei meciuri ale Germaniei au fost mai bune (tehnic și tactic) decât marea victorie din fața Braziliei.

Istoria nu va judeca nici turneul acesta după standardul general al meciurilor, ci după momentele cu adevărat memorabile. Până acum, turneul din Franța ne propune câteva amintiri puternice: bucuria echipelor care și-au rescris istoria fotbalistică, numeroasele reușite din finalurile de meci, dintre care unele – ale lui Payet, Ronaldo, Shaqiri, Modric sau Hamsik – au fost superbe. Ni-i vom aminti pe Gareth Bale și pe galezii lui curajoși, pe comentatorul islandez care era să-și piardă mințile de bucurie, pe suporterii irlandezi, nord-irlandezi și galezi.

sursa articol lead.ro

(Visited 78 times, 3 visits today)

Translate

Google Analytics

StatCounter

%d blogeri au apreciat: