Home » Articole » Teză, antiteză, sinteză: la Manchester, rivalitatea simbiotică dintre José Mourinho şi Pep Guardiola se schimbă

Teză, antiteză, sinteză: la Manchester, rivalitatea simbiotică dintre José Mourinho şi Pep Guardiola se schimbă

„Bineînţeles că o să-i strâng mâna.” Sunt cuvintele identice pe care le-au dat ca răspuns Pep Guardiola şi José Mourinho întrebării (previzibile) cu care au fost confruntaţi de către presă la prezentările lor ca noii antrenori ai lui Man City, respectiv Man Utd. Circul a început din secunda în care a fost anunţată angajarea portughezului, însă asta a fost doar prima pagină scrisă în scenariul ce urmează.

E dificil să găseşti genul în care s-ar încadra povestea duelului dintre Guardiola şi Mourinho. Poţi găsi elemente comice, dramatice, deseori chiar absurde în desfăşurarea acţiunii care include doi ani petrecuţi împreună în acelaşi campionat, La Liga, pe afișul celei mai faimoase rivalităţi din fotbal – Barcelona vs Real Madrid. Dar acum, cei mai străluciţi antrenori din generaţia lor împart acelaşi oraş înnebunit după jocul cu mingea rotundă. Manchester a (re)devenit capitala Premier League, chiar şi fără să câştige încă nimic important. În a patra etapă a campionatului englez, rivalitatea Utd vs City va trece în secund: acesta e meciul dintre Mourinho și Guardiola. Să nu lași pe nimeni să-ți spună altfel.

Nu-i mare mister de ce toată atenţia se concentrează pe doi oameni care, până la urmă, au un efect indirect, dar puternic, asupra jocurilor pe care le urmărim cu atâta plăcere. José şi Pep sunt cele mai magnetice personalităţi, nu numai din rândul colegilor de pe bancă, ci din fotbalul larg. Unde mai pui faptul că cei doi sunt teză şi antizeză, opusuri care se atrag şi se influenţează constant, în feluri bune şi rele.

Totul pare scris atât de bine încât tinde spre clişeu. Guardiola era deja căpitan şi simbol la Barcelona când Mourinho îl însoţea pe Sir Bobby Robson la club, cu titlul de traducător și cu funcţii mult mai apropiate de cele ale unui asistent. Portughezul avea atunci primul contact cu şcoala poreclită „Barcajax‟, după inovaţiile născute din ideologiile complementare ale clubului catalan şi celui olandez, cu Johan Cruyff drept liant principal. Mourinho şi playmakerul Guardiola au avut o relaţie profesională cordială şi reuşită timp de patru ani, care au inclus şi un mandat sub Louis Van Gaal.

Mourinho şi playmakerul Guardiola au avut o relaţie profesională cordială şi reuşită timp de patru ani, care au inclus şi un mandat sub Louis Van Gaal

Deşi catalanul era privit de toată lumea ca o viitoare stea în antrenorat, datorită unei curiozităţi naturale şi unei sprintene tendinţe intelectuale, nimic nu prevestea panta ascendentă pe care avea să plece Mourinho după întoarcerea lui în Portugalia. Şi nimeni nu avea cum să prezică vehemenţa radicală cu care avea să respingă principiile fotbalului total pe care mentorii săi îl practicau la Barcelona.

Am mai vorbit despra relaţia volatilă, de „love-hate‟ pe care Mourinho o are cu Barcelona. Clubul şi raportarea lui la el l-a schimbat fundamental şi capitolul Barcelona s-a transformat treptat-treptat într-o obsesie. Punctul de cotitură pentru portughez şi evoluţia personalităţii sale (deja predispusă la controverse) a fost anul 2008, când pe atunci neexperimentatul Guardiola, nu el, a primit postul de vis – manager al Barcelonei. Detaliile momentului fac deja parte din mitologia fotbalului contemporan. Mourinho le-a făcut şefilor catalani o prezentare atât de convingătoare, încât putea să convingă guvernul spaniol să-l facă preşedinte. Dar reputaţia lui încărcată a fost un obstacol prea mare, iar directorii au ales opţiunea mai sigură pentru sentimentele fanilor, mai nesigură pentru performanță: o legendă de-a casei.

Nu putem ști sigur cât de adânc a fost atins orgoliul portughezului, dar nu încape îndoială că entuziasmul cu care a aprins focul antipatiei dintre el şi Guardiola are mult de-a face cu acel deznodământ din 2008. Pâcla care se așază peste ochii lui Mourinho când vine vorba despre Barcelona (care s-a văzut şi în 2005, într-o optime de finală cu Chelsea care a dus la pensionarea arbitrului Anders Frisk) s-a adâncit considerabil în perioada în care Pep a condus Barça.

la Manchester, rivalitatea simbiotică dintre José Mourinho şi Pep Guardiola se schimbă

Semifinala de Champions League dintre Inter şi Barcelona din 2010 a demonstrat asta. După ce italienii câştigau superb cu 3-1 în tur, Guardiola se plângea subtil de deciziile de arbitraj. Mourinho răspundea cu ranchiună: „Anul trecut, Chelsea plângea şi Barça râdea împreună cu arbitrul.‟ Returul a trecut la alt nivel, la sfârşitul unui meci care o trimitea pe Inter în finală. Managerul de pe atunci al lui Inter alerga cât se poate de provocator pe iarbă, bucurându-se ca un fan pătruns pe teren. Barcelona nu se lăsa mai prejos, iar portarul Victor Valdez şi mai apoi sistemul de irigare a gazonului au făcut tot posibilul să-i oprească bucuria provocatoare.

Când, un an mai târziu, Mourinho ajungea antrenor la Real Madrid, fitilul era deja aprins. Aici, în epopeea de doi ani din Spania, a intrat în joc ceva ce nu prea vezi menţionat. Pep Guardiola e clar un om mult mai puţin contondent şi agresiv decât Mourinho. Dacă nu-l deranjezi, catalanul are un şarm blând şi dezarmant cu care cucereşte ușor pe toată lumea. Dar în spatele imaginii publice bine cultivate se ascunde ceea ce o sursă din cartea extrem de personală a lui Marti Perarnau numeşte ” personalitate axată pe control”. Certurile publice dintre medicii de la Bayern şi Pep, anul trecut, sunt o mărturie că şi Guardiola poate fi un om dificil. Pus faţă în faţă cu ideea că el şi Mourinho sunt de fapt foarte asemănători, cu excepţia gradului de sinceritate cu care se exprimă, Pep spunea tulburat: „Înseamnă că trebuie să-mi revizuiesc comportamentul.‟

Punctul culminant al duelului spaniol dintre cei doi a venit într-un moment în care Guardiola a jucat meciul psihologic propus de Mourinho

Punctul culminant al duelului spaniol dintre cei doi a venit într-un moment în care Guardiola a jucat meciul psihologic propus de Mourinho. Înainte de turul unei noi semifinale de Champions League, în 2011, între Real şi Barça (al patrulea El Classico în doar două săptămâni), catalanul exploda calculat la conferinţa de presă, după încă o înţepătură trimisă de José în direcţia sa:

„Pentru că domnul Mourinho şi-a permis să-mi spună Pep, o să-i spun şi eu José. În afara terenului, José a câştigat lupta asta. A câştigat tot sezonul în afara terenului. În sala de presă, e el pute jefe şi cel care ştie mai mult decât oricine altcineva.‟

La prima vedere, pare o izbucnire frustrată şi coborârea la un nivel pe care Guardiola a încearcat  mereu să-l ocolească. Dar Pep se pregătea de mult pentru o replică care să acţioneze nu doar ca un contraatac verbal, ci şi ca un tonic pentru jucătorii săi, din ce în ce mai iritaţi de săgeţile lui Mourinho. Efectul a fost exact cel dorit, iar Barcelona a câştigat turul, semifinala şi competiţia.

Cei doi se definesc constant în opoziţie unul faţă de celălalt. Guardiola e mai pregătit să recunoască asta explicit, ca în prima sa conferinţă de presă ca antrenor la City, când a admis că antrenori de top ca Mourinho îl împing să urce la alt standard. José tinde, în mod infantil, să nu-i rostească numele lui Pep, dar referinţele sunt evidente. Chiar anul trecut, când Chelsea cucerea Premier League, el făcea remarci despre managerii care „se duc în ţări în care omul responsabil de echipamentul de joc poate să fie antrenor şi să câştige campionatul [Bundesliga şi Bayern n.a.].‟

Dar chimia dintre cei doi şi efectele ei sugerează până la urmă mai degrabă o sinteză, o simbioză în care o duşmănie aparent nesănătoasă duce la noi culmi pentru fotbal. În 2012, după ce fusese zdrobită de o Barcelona absurd de bună în sezonul precedent, Realul lui Mourinho stabilea noi recorduri de puncte şi goluri marcate în La Liga şi juca într-un stil care contrazice stereotipurile negative care însoţesc tacticile portughezului.

Oricât de mult ar încerca să se distanţeze unul de celălalt, atât pe teren, cât şi în afara lui, Pep Guardiola şi José Mourinho sunt posedaţi de dorinţa arzătoare de a fi primii, iar asta îi face asemănători. Idealismul şi pragmatismul sunt doar două strategii diferite pe care şi le-au ales cei doi pentru a-şi îndeplini singurul obiectiv la care ţin în final: victoria. Iar Manchester e un oraș prea mic pentru ei și victoriile lor.

sursa articolului  lead.ro

(Visited 56 times, 10 visits today)

Translate

Google Analytics

StatCounter

%d blogeri au apreciat: